|
pasiunea pentru toma s-a stins si mai repede. a aparut, apoi, baiatul acela de clasa a 8a care era in cor si al carui nume rima cu al ei.
si chiar si mai apoi a aparut blondul din clasa a 8a, cu ochi albastri care dadeau impresia ca zambeste mereu, ca ai lui patrick swayze.
prima ei “iubire” (din cele pe care le tine minte) a fost dragos. dragos cel rotunjor in obraji, dragos care avea o mama blonda si buna si nu reusea sa ii intreaca, niciodata, mediile. timp de 3 ani (pentru ca dragostea dureaza 3 ani) a trait o iubire neimpartasita, insa lipsita de misterele focurilor mistuitoare. primele iubiri nu te mistuie, te gadila usor in stomac.
dupa cei trei ani, a aparut toma, care era mai dragut si mai putin rotund in obraji. el a demonstrat ca dragostea nu dureaza trei ani. ci mai putin.
cand eram mici si ne certam – noi, fratii – bunica spunea ca trezim spiritele rele care urca la cer si de acolo ploua. iar a doua zi nu ne mai puteam juca.
…sa alergam si cand ne impiedicam sa ne dam peste cap de 3 ori si sa ne transformam in zboruri.
e atata pace incat daca nu ar fi Vantul as crede ca ne-au suspendat in cer.
uneori gandurile sunt lamele din portofelul unui masochist.
in seara aceea, ea privea ceata si nu putea razbate dincolo de ea. era atat de alba ca aripile ingerilor nu se mai puteau deosebi de cer. un voal de mireasa curgea in frig.
ea ar fi vrut sa fie acolo, la marginea orasului, pe banca de langa 17, ghemuita toata in caldura carnii de sub lana neagra. ar fi impins bratul intre bratul sau si piept, langa subsoara, ca pisicile lor negre, si-ar fi incalzit mainile mici strangandu-le cu picioarele, l-ar fi sarutat pe obraz si i-ar fi zis “te iubesc. ia-ma in brate. mi-e frig”.
curand, el ar fi luat-o in casa. “haide, nu sunt stele astazi. s-a imprastiat laptele ingerilor prin cer. asa arata inundatiile de sus.”
ar fi intrat in camera mica, unde focul era facut pentru ca stia ca va veni, si e friguroasa. i-ar fi invartit de cheie si ar fi deschis cutia muzicala cateva secunde. ar fi invelit-o si s-ar fi asezat langa ea. ar fi luat-o in brate si ar fi sarutat-o pe spate.
ea ar fi respirat greu de la frig si s-ar fi molesit toata in asternuturi, ar fi adormit inainte de a face dragoste, iar el i-ar fi sarutat umarul, apoi ar fi imbratisat-o si ar fi inchis ochii doar pentru a o revedea in vis.
dimineata ar fi iarasi frig, ar lancezi in pat pana la pranz alintandu-se. daca ar fi craciun, ar pune o caseta cu colinde si ar decoji o portocala. s-ar uita la jocul de lumini al instalatiei bradului si si-ar spune povesti despre ei insisi
“nu uita, sunt vrajitoare, magie alba, alba ca noaptea care casca ochii sa inghita tot mai multa lumina, de-asta e asa intuneric, noaptea e flamanda dupa lumina, o mananca toata, dar ghici ce, ramane oarba si lumina, toata lumina pe care o inghite unde se duce, cum unde se duce, se intoarce, o vomita pentru ca nu are loc in stomacul ei si atunci vine ziua iarasi”
“esti marea mea certitudine intr-un cer in care nu-mi mai aud aripile”.
am visat, iarasi, marea. o simteau gleznele mele si o vedea ochiul drept prin lentila aparatului care scotea sunete ciudate si care imi inapoia imagini rotunde. iar cerul era altfel. mult mai altfel.
astazi simt lipsa cuvintelor mai aprig decat am simtit, tot astazi, lipsa apei calde de la dus, sau lipsa cartofilor prajiti de la cantina, sau lipsa timpului de la cumparaturi, sau lipsa portocalei din vinul fiert,
sau.
astazi mi-ar fi placut sa deznod ghemele incalcite si sa impletesc din nou.
nu cred ca pot. e ca atunci cand esti racit si ai nasul infundat si nu simti gustul mancarurilor.
s-a pustiit dinauntrul, bate vantul pe acolo si e frig, iar eu nu mai simt literele. am buricele degetelor tocite. am papilele gustative amortite. am urechile infundate.
nu imi mai aloc libertatea de a le folosi asa cum imi pofteste mie inima.
nu mai am curajul de a le arunca in gol. simt ca nu o sa le intampine nimic pe fundul prapastiei.
Ce se intampla in oras?
