exista un cuvant minunat: nimic.

dezgustul se umfla in mine ca un balon de sapun in care sufli incet. un dezgust care se cronicizeaza. fata de toti oratorii care le servesc celorlalti o lume cladita din cuvinte si apoi le arunca in burete. fata de toti cei care nu stiu decat sa ceara, dar nu milogi, milogii cer cu smerenie, ci fata de cei carora le cresc aripi din plastic si ii privesc pe ceilalti de sus. coborati din olimp, cautati-va intelepciunea calcand pe tarana, nu pe norisori pufosi, domnilor. dati ceva inapoi, aratati-va recunostinta, castigati-va dreptul la cer. si mai e dezgustul fata de prostie. dar nu prostia aceea ingenua, aproape nobila, a unor oameni, ci prostia vulgara a altora. si cel mai mare dezgust se umfla in mine  ca apele din nuvelele lui Voiculescu. dezgustul fata de cel mai nenorocit dintre cei care nu calca pe tarana. fata de cel mai ingrat si cel mai neintelegator. fata de timp, desigur.

Să fii o dată sau să fii de mai multe ori? Ceea ce este astăzi să nu mai fie niciodată, sau să fie încă o dată, încă de două ori? Ziua de azi şi cu ziua de mîine să fie ceva şi altceva, sau să fie unu şi unu, unu plus unu?
Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr?

(Noica – Mathesis)

mi-am luat un ceas ieftin. nu port ceasuri, iar timpul este, oricum, ingrat. fie ca trece prea repede, fie ca trece prea incet. niciodata nu trece cum trebuie. insa ceasul asta ieftin e mic si simplu. ca ceasurile pe care le vedeam la mama candva. si nici nu imi pasa cum arata timpul lui. dar mi-ar parea rau daca s-ar strica, pentru ca asa cum e acum, cu limbile miscandu-le, traieste.

as vrea sa leneveasca zilele astea. nu ceasul, Timpul.

În tine sunt furnici care tropăie prin braţe

Ca braţele tale să devină şarpe pe copacul meu

Iar noaptea ai crede că dorm şi ele cu tine

Însă ele continuă să te înşerpuiască

În jurul trunchiului meu.

În tine miroase a lămâi verzi

Să nu mi le storci niciodată în sărut.

În tine se cuibăresc păsările care nu pleacă toamna

Iar atunci când bat din aripi

În tine se zguduie cerul

Căci eu îl urnesc şi îl fac albastru.

(c)

(c)

Suferinda: Coca

hm. cineva a cautat “andaphotopia scurt jurnal al maruntelor” :)

si cineva a cautat “razbunarea lui papufili”. si eu am cautat odata. si nu am gasit pe nicaieri textul integral. asa ca mi-am amintit sa fac o fotografie atunci cand mai trec prin laptarie. si am facut.

iar cineva a cautat “poze de suferinta din iubire”….

o nuvela de thomas mann. nu cred ca am citit-o. nu-mi amintesc sa o fi citit. dar am anumite dubii. o, da, nu imi amintesc daca am citit o nenorocita de nuvela.

uneori, oamenii devin de nerecunoscut. iar cand schimbarea nu survine o data cu timpul, ci cu alte lucruri, e mai greu de acceptat. cand schimbarea vine cu oamenii, par example. alti oameni, care scot la iveala parti pe care nu le cunosti din aceia pe care ii credeai transparenti. cum e sa stai langa un om complet opac, la catva timp dupa ce l-ai vazut straveziu?

cum e sa astepti atata timp un lucru, iar atunci cand ai parte de el sa nu stii cum sa fugi mai repede? pentru ca nu e ce ai asteptat. pentru ca universul nu se muleaza pe asteptarile tale. ce trist ca universul e independent de tine, nu? dar si mai de rahat e ca totul e atat de artificial. ca frisca cu gust de plastic care se face din praf.

dezamagire e un cuvant prea mare.

candva as putea deveni un munte de frivolitate.

“te-ai simtit vreodata singur?” | “numai in preajma oamenilor”

cam la asta se rezuma totul acum.

…de oamenii cu mainile mici si suflete mari