Ca la C’arte

Astazi am ajuns, in sfarsit, la C’arte. Intr-o curte, pentru ca nici nu ar fi putut fi altfel. A fost usor sa identific locul, balconul purta zeci de amprente, parterul alte zeci de amprente, iar banca de langa usa inca una.

De cand am vazut fotografiile, mi-au placut pisica si bufnita pictate pe peretele de langa scara. Am intrat si nu am spus decat: “da. un Carturesti”.

Cam asta e C’arte. Ii lipsesc jazzul in surdina si mirosul de betisoare parfumate. Si cuferele vechi. Insa e un mic Carturesti, cu 3 mese pline de colaje inghesuite intr-un colt, asteptandu-si, tacute, cititorii.

Inainte sa ne intampine cartile,ne-a intampinat Cristina. Ea ne-a spus “Nu trebuie sa soptiti, nu e o biblioteca”. Si ea ne-a recomandat ceaiurile de fructe.

Am gasit doua. O cartulie de Jean Cocteau, Copiii teribili, pe care am abandonat-o dupa cateva pagini fiindca nu o puteam urmari si nu ma integram in atmosfera, Si o carte cu titlu atragator si reducere de pret. Oameni de hartie.

Cu un ceai Wiennese Cookie (poate e Wienesse, irelevant) in fata, am sorbit si am citit prima fraza. Si prima faza m-a facut sa o citesc pe a doua, iar a doua pe a treia, Si tot asa. Pana am ajuns la 20 de pagini, scotand mici sunete sau murmurand de fiecare data cand cuvintele ma frapau. Si nu s-a intamplat de putine ori.

Pentru prima data in mult timp, am gasit o carte care m-a captivat. Sper sa nu ma dezamageasca pe parcurs, pentru ca inceputul e minunat. O lume fantezista, cu calugari care masoara aripi de pinguini ca sa isi inece gandurile si cu un mic dumnezeu al celulozei. Cu oameni care isi gasesc alinarea in foc.  Si cu o scriitura pe care eu o gasesc incantatoare.

M-as incumeta sa il aseman pe Plascencia cu Marquez, intr-o anumita masura, insa prefer sa nu ma precipit. Deocamdata am de citit : )

Do you speak Prada?

Confessions of a Shopaholic.

La inceput am zis ca e un film trist. Despre o femeie disperata. Intruchiparea Femeii Disperate, generic vorbind. Femeia Disperata (dupa cumparaturi) in termeni platonicieni. La nivel conceptual. Ideea de Femeie Disperata (dupa cumparaturi).

Femeia care jubileaza cand gaseste un “chilipir”. Chilipirul e un cuvant magic. Chilipirul e un fel de hierofanie. Sacrul isi face aparitia prin reduceri de 50%.

Si totusi, un film pe care il predestinasem topului celor mai proaste s-a dovedit a avea un efect cathartic absolut neasteptat. Cred ca scena “dansului” cu evantaiul a avut un aport deosebit.

“Underwear is a basic human right.”

Sfarsesc prin a-l recomanda. Pentru ca mi s-a parut tare haios. In ciuda cliseelor. Tineti, totusi cont, de perceptiile subiective inainte de a ma injura (in caz ca nu va place :D).

Ce gandeste o bunicuta chinezoaica atunci cand un tip ii fura vanata ochita in piata

“Diavol alb, tu nu vrei sa-mi furi mie vanata asta, pentru ca eu am in spate patru mii de ani de stramosi si de civilizatie fata de tine: bunicii mei au construit drumurile de fier si au sapat in minele de argint, si parintii mei au supravietuit cutremurului, incendiului si unei lumi care considera ilegal pana si faptul de a fi chinez; sunt mama a zece copii, bunica a o suta, stra-strabunica unei legiuni; eu sunt istorie si suferinta si intelepciune; sunt o Buddha si un dragon, asa ca ia-ti dracului mana de pe vanata mea inainte sa ramai fara ea”.

(C. Moore- O treaba murdara)

Jar.. Amandoi.

Cand eram mai mica, am gasit in biblioteca din sufragerie o carte a lui Rebreanu. Pe coperta scria: “Jar. Amandoi.” Si am crezut ca asta este titlul unui roman. Din pacate, erau numele a doua romane.

Geeeee, I\m a w-r-i-t-e-r

Una bucata carte A MEA + una bucata labuta de coca (asortata perfect cu coperta facuta de victor :D)

Anybody willing to buy? :)) Am doar 30 de exemplare, deci nu e nevoie sa va inghesuiti :P